Știu că nu am mai scris de mult, dar asta e din cauză că presiunea sesiunii îmi activează sentimentul de vinovăție. Perioada asta obositoare a facultății mă face să mă gândesc cu multă, foarte multă nostalgie la anii de liceu, când totul era simplu și frumos.
Am mai spus de câteva ori că pentru mine anii de liceu au fost minunați, dar asta pentru că am muncit să-i fac așa. Cele mai frumoase amintiri pe care le am din acea perioadă au pornit de la dorința mea de a face voluntariat. Dacă acum, în facultate, mi-a schimbat viața blogul, pe atunci, implicarea în activitățile extrașcolare și-a pus serios amprenta asupra mea.
Era o zi de iarnă obișnuită din clasa a 11-a, când m-a sunat doamna director: Claudița, o să te sune doamna profesoară Ciobanu. Se organizează o plecare cu un proiect european și eu vreau neapărat să mergi și tu.
Deși nu preda la clasa mea, eu o cunoșteam pe doamna profesoară Ciobanu și știam și că face super proiecte pentru liceu. Însă, din câte știam eu, acestea erau dedicate elevilor care vorbeau franceză, căci erau făcut în parteneriat cu alte școli francofone din Europa. Cu toată tristețea, i-am zis că eu nu pot merge, pentru că sunt la grupa de germană. Știu! Dar tu te descurci, o să vezi.
Plecarea a fost în martie și am așteptat-o din toată inima. Urma să fie primul meu zbor cu avionul, zbor în timpul căruia mi-am analizat toată viața de liceu și m-am simțit recunoscătoare pentru toate oportunitățile pe care mi le-a oferit.
Când am ajuns la Istituto di Istruzione Superiore „V.Capirola”, liceul în care urma să ne desfășurăm activitățile eram super curioasă să văd la cine voi sta eu. Îmi plăcea mult de una dintre fetele care veniseră să ne întâmpine și speram să stau la ea pentru că zâmbea mult și părea o persoană foarte caldă. Așa s-a și întâmplat și m-am distrat de minune cu Michela și familia ei super drăguță. Înțelegeam tot ce spuneau ei în italiană și nu îmi dau seama de ce procesul nu era valabil și invers, dar ne-am descurcat cu engleza. 😀
Michela este cea șatenă.
Nu aveam internet în casa în care stăteam, așa că mi-a fost foarte greu să vorbesc cu cei de acasă. Într-o singură seară am avut acces la internet și am început să plâng când am vorbit cu ei. Atunci mi-am dat seama că nu-s chiar așa „nemămoasă”, cum credeam. Deși mă întristasem toată, Michela a vrut să mergem la o petrecere „în garaj” în seara aia. Mi s-a părut că era o seară foarte diferită față de cum s-ar fi desfășurat în România. Era totul foarte simplu și nimeni nu părea că se străduiește să impresioneze.
Copiii m-au plăcut foarte mult pentru că știau că vin de acolo de unde e și Inna, pe care o adorau. :))
Liceul era undeva în Ghedi, iar familia mea stătea în Montichiari, locuri nu foarte cunoscute din Italia. Într-una din zile am vizitat și Veneția, care mi s-a părut mie o zonă cam înghesuită. Poate că i-a luat din farmec și vremea mohorâtă…
Dacă mă gândesc acum la Italia, mă gândesc cu siguranță la familia Cappa, oamenii care m-au primit în casa lor pentru o săptămână și de care m-am despărțit în lacrimi. Îmi place mult să călătoresc și dacă aș mai merge în Italia, prima destinație ar fi Montichiari, nu Roma. 😀
Mi-a plăcut foarte mult ce s-a întâmplat și în cadrul proiectului. Au fost elevi și profesori din 6 țări, însemând culturi foarte diferite și, totuși, a fost o chimie extraordinară între noi. Spre surprindere tuturor, am descoperit că știam mai multe cuvinte în franceză, în afară de Coco Chanel. În plus, am învățat cum să zic că nu-mi place ploaia în italiană, pentru că a plouat cam toată perioada. 😀
Cred că despre asta ar trebui să fie viața de liceu. Despre experiențele pe care școala le poate oferi copiilor dincolo de orele de curs. Din fericire pentru mine, am fost într-un liceu în care se punea accentul pe nonformal și au avut astfel de șanse mulți dintre colegii mei.
Uneori mă topesc de dor după liceul meu verde…
