Plănuiam să scriu de mult timp acest articol. Dacă am zis pe facebook că îmi caut apartament, trebuia să povestesc și cum m-am mutat și cum am trecut printr-o săptămână de foc.

A durat așa mult pentru că am avut o perioadă grea în care stresul mă copleșea și eram mult prea dezamăgită de caracterul oamenilor care îmi cauzaseră toată drama. Am vrut să aștept să mă eliberez de toată furia, ca să nu scriu lucruri pe care să le regret.

De ce m-am mutat?

Povestea cu mutarea mea urgentă e destul de simplă. Blocul în care locuiam intrase într-un proiect de reabilitare termică și se lucrase la acoperiș. Eu stăteam la ultimul etaj, afară au început ploile, iar casa mea devenea ușor o mlaștină.

Așa a început o agitație din care abia azi pot să afirm cu fermitate că m-am dezmeticit. Proprietara părea că înțelege de ce plec, apoi s-a răzgândit și a zis că nu i se pare un motiv întemeiat de plecare (deși atunci când am întrebat-o dacă l-ar ține pe băiatul ei în camera aia a răspuns nu) și că știe ea că e nu acesta e motivul real, că ea e psiholog (pereții uzi, mochetele pluteau, pica apa în pat, dar cu siguranță eu voiam de fapt să schimb decorul). S-a lăsat cu probleme de genul ți se pare normal să mă anunți cu 3 zile înainte? Nu, trebuia să anticipez situația cu o lună înainte, ca și când chiar ar fi posibil.

Am încercat să fiu cât se poate de corectă cu ea, având în vedere că un an, cât am stat acolo, totul a fost foarte bine. Mi-am dat seama că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită și că cel mai bine era să-i zic că mă mut după ce găsesc casă, pentru că am ajuns în situația de a fi nevoită să mă mut deși nu găsisem alt apartament. Eu plecam din casa ei pentru că a devenit imposibil de locuit și respirat acolo, ea îmi cere bani pe 3 zile state peste termenul de 1 octombrie, dar mă dă afară la jumătatea celei de-a treia. A fost o drăguță, știu.

Căutarea de apartament

Voiam foarte mult să găsim ceva direct de la proprietar, dar a fost imposibil, așa că ne-am resemnat cu ideea că vom lua prin agenție. Am găsit un apartament frumușel, doar că nu avea uși interioare. Am vorbit cu proprietarul, a zis că pune uși într-o săptămână și că ne putem muta sâmbătă (l-am văzut joi).

Vineri am sunat să vedem la ce oră ne putem vedea și ne-au zis că sâmbătă la 18:00. Am întrebat dacă se poate mai devreme, pentru că trebuia să eliberăm apartamentul până la ora 15:00. Au zis că revin cu un telefon, dar nu s-a mai întâmplat.

Sâmbătă dimineața tot sunam agentul să vedem ce se întâmplă, când venim și ne face surpriza vieții: proprietarii s-au hotărât să nu mai închirieze apartamentul, pentru că nu vor să se simtă constrânși să pună ușile. Noi am zis că nu ne pasă de uși, că așteptăm, dar trebuie să ne mutăm neapărat în ziua aia. Nu, ne pare rău, nu se mai poate.

Panică! Panică! Panică!

Am trăit cea mai oribilă oră din viața mea. Cu mașina de transport ce trebuia să ajungă în două ore, bagaje în toată casă și o proprietară ce a trecut prea repede de la zâna cea bună la vrăjitoarea cea rea, care a venit cu trei ore înainte de ora stabilită, doar ca să mai țipe puțin; mă vedeam deja locuind în gară o vreme.

Eu nu văzusem apartamentul, nu vorbisem nimic cu agentul, dar Vera, Alex și Adriana m-au asigurat că e ok, că ne mutăm, că o să fie bine. Furia mea se transmitea asupra lor, a lor asupra mea că nu trebuia să vorbesc cu proprietara înainte să găsesc altceva. Am izbucnit într-o criză de plâns și am plecat în camera cu fusese cândva un dormitor.

Nu aduce anul ce aduce ceasul

Nu știu cum și de ce, dar am intrat pe facebook și am pierdut pe acolo vreo 5 minute, până când am auzit că vine cineva și ca să nu mă simt super vinovată că deși nu am casă, stau pe facebook, am scris repede în bara de căutare apartament de închiriat cu 3 camere. Ajung pe un site ce se numea închirieri rapide și chiar în fața mea aveam o pagină cu un apartament mare, ok, pe lângă metrou. Era aproape 13:00, iar programul de la agenție se încheia la 14:00. Sun repede, îmi răspunde cineva și îmi zice că în caz că e disponibil, revine cineva cu un telefon.

În 15 minute (care au trecut ca 15 ore) primesc telefon înapoi:

Da, e disponibil, putem să-l vizionăm luni.

Dar eu trebuie să mă mut azi!

Ah, păi nu cred că se poate…Stați să sun la proprietar.

Mai stau 10 minute…

-Îmi pare rău, l-am sunat de multe ori, dar nu a răspuns. Ce anume căutați mai exact? Poate am altul asemănător.

–Vrem ceva cu 3 camere, decomandat, aproape de…

-Stați puțin că mă sună proprietarul înapoi.

Încă două minute de suspans…

-În cât timp puteți ajunge la Spitalul Pantelimon?

Cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit în ultima lună.

Am plecat cu Alex de mână și într-o oră am văzut, vorbit și semnat. După ce ne-am chinuit o săptămână se pare că a fost nevoie doar momentul potrivit. Experiența asta m-a făcut să îmi dau seama că nu primim decât ceea ce merităm și că în cele din urmă, dacă ești un om de bine, totul se rezolvă cu bine. 

Ca să vezi de ce am parte în fiecare zi, las aici câteva poze făcute de Adriana.