Jurnal de sesiune, ziua a 7-a: Am deslușit penalul și misterul pufuleților

Air corn sticks in plate isolated on white

Dacă ieri doar am răsfoit cartea de penal așa cum faci de dragul unei cărți ce miroase a nou astăzi am venit la Biblioteca Națională pusă pe treabă.

Mariana era deja acolo de o oră și îmi „rezervase” și mie loc, doar că din cauză că nu a găsit locuri  în sălile în care ai acces liber, m-a anunțat că trebuie să-mi fac permis de bibliotecă.

Când am aflat că lucrează domnul cu mașina de pufuleți, am grăbit pasul. La intrare, aceeași rutină (încă nu mă recunoaște doar din vedere). A luat buletinul, a scris numele și seria, apoi s-a uitat la adresă și a ridicat privirea: aaaa, Slatina! Sunt aproape sigură că mi-ar fi spus din nou că a luat o mașină de pufuleți de acolo care s-a stricat într-un an, dacă nu i-aș fi luat-o înainte:

  • Azi vreau să-mi spuneți care-i povestea cu mașina de pufuleți. La ce o folosiți?
  • Cum la ce? La făcut pufuleți.
  • Faceți pufuleți acasă? Cum așa?
  • Cum, cum așa? Din porumb. Tu nu știi cum se fac pufuleții? Se ia porumbul și se pune acolo…
  • Păi și cum s-a stricat?
  • E, s-a stricat, dar am vândut-o. Am vândut-o într-o perioadă în care era mai scumpă. Am luat pe ea cât am dat și eu. Nu am avut prea mare pagubă.

Discuția a fost întreruptă de oamenii care tot veneau, căci trebuia să-i treacă și pe ei în carnețelul lui, iar eu am mers cu Mari spre garderobă. Acolo o tot întrebam de ce trebuie să-mi fac permis dacă până acum, am tot intrat fără. Domnul de la garderobă, destul de iritat: da de ce să nu-ți faci permis? Durează 5 minute! Aceste cuvinte mi-au răsunat în minte timp de 40 de minute, cât a durat de fapt. Aparent, toată lumea și-a făcut fix azi permis la bibliotecă.

Când am ieșit cu Mari afară,  m-am gândit că e un prilej bun să aflu toată povestea. De ce a cumpărat o mașină de pufuleți? Cine îi face acasă?

Aveam să aflu că domnul avea pata pusă pe Slatina de mai bine de 20 de ani. În 92, după revoluție, m-am dus cu soră-mea și cu bărbatu-său să luăm o mașină de pufuleți de la Slatina. Găsisem și la Timișoara, dar avea tata un văr la Slatina. Nu era rudă cu noi. Nu ne trebuiau nouă olteni în familie! Da, n-a avut de treabă vară-sa și s-a măritat cu un oltean. Ne-am dus, am luat mașina, am luat pungi și am început să facem pufuleți; aveam contracte cu multe școli. A mers bine un an, după aia îi tot sărea ba una, ba alta. Ne-am dus și să o reparăm, că aveam relații pe la Slatina, dar degeaba.

Așadar, domnul meu nu avea o mașină de făcut pufuleți în sufragerie, ci fusese antreprenor pe vremuri. Aș fi aflat probabil și cum a reparat-o ca să o vândă, dar mă striga penalul din geantă.

S-ar putea să-ți placă:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *