Nu știu să trec peste despărțiri

FotografulTAU-8215

După o perioadă foarte fericită din viața mea, în care am învățat multe despre mine și m-am dezvoltat din multe puncte de vedere, mă aflu într-o situație peste care nu îmi e ușor să trec. Am știut de mult că urmează să se întâmple asta, doar că nu face cu nimic lucrurile mai simple…

Mă despart de niște omuleți care au fost foarte importanți pentru mine și nu știu cum ar trebui să-mi gestionez sentimentele.

Am predat la grupa mare (5-6 ani), unde copiii știu deja să vorbească și îți spun uneori niște lucruri de-ți vine să-i mănânci de drag. Partea proastă e că ei pleacă la școală repede…

Pentru că e sfârșitul anului școlar, micuții au început să plece rând pe rând. În ultima zi  de grădiniță a lui Amir, mi-am dat seama că nu știu să trec peste despărțiri pentru că atunci când am mers să-l verific la somn, am plâns câteva minute bune lângă patul lui. Acum, că au mai plecat dintre ei, sunt deja așa afectată că-i visez de dor ce îmi e de ei.

Când m-am angajat la grădiniță nu m-aș fi gândit în veci că mă voi atașa așa tare de copii. Nu știu de ce; ar fi trebuit să anticipez asta. Mi-au devenit toți dragi pe parcurs, iar pe unii i-aș fi luat acasă dacă aș fi putut. Acum, mă întristează foarte tare gândul că poate mă vor uita în timp și că pe unii nu-i voi mai întâlni niciodată. 

Am investit foarte multe sentimente în job-ul ăsta. Și îmi dau seama că altfel nu ai cum să lucrezi cu copiii. Le știu mirosul detergentului folosit pentru hainele lor, câți dinți mai are fiecare și în ce ordine le-au căzut, toate rolurile pe care le-a avut de învățat într-un an, care e jucăria preferată și cum își alintă bunicii.

În ultima zi de grădiniță a lui Andrei, i-am spus că îl iubesc foarte mult și că îl rog să nu mă uite niciodată. Mi-a spus și el că mă iubește și că promite să nu mă uite. Peste 20 de minute îl certam pentru că făcuse o năzbâtie, moment în care s-a uitat în ochii mei și mi-a zis foarte senin: o să te uit, Claudia Alina! 😀

Nici nu știam dacă să fiu tristă sau să îl iau în brațe și să-l felicit pentru ingeniozitatea care l-a făcut să-mi spună exact ce nu aș fi vrut să aud. Pentru că așa erau copiii mei. Știau mereu ce să spună.

Mâine e ultima zi la grădiniță. Știi vreun remediu antiplâns?

S-ar putea să-ți placă:

7 comentarii

  1. Nu cred ca exista remediu… Dar te pot asigura ca „omuletii” tai nu te vor uita. Eu imi amintesc si acum numele, infatisarea, gesturile celor 2 educatoare de la gradinita. Pe una dintre ele chiar am intalnit-o pe strada de mai multe ori – si ea isi aminteste 🙂
    Asa ca, zambeste! Nu cred ca vrei sa isi aminteasca peste ani, in primul rand, fata ta trista si plansa.

    1. Da, aș vrea să-și amintească de mine veselă. Dar mă sperie faptul că Bucureștiul e un oraș mare. Oricum, sper să fie așa cum zici tu. 😀

  2. Te atasezi cel mai tare de copii si animale in momentul in care sufletul tau simte goluri si tinde sa se inveleasca in prezente calde. In astfel de despartiri, cel mai bine este sa te gandesti la bagajul pe care il pui in spate acestor copii, si mai ales la faptul ca nu ai trecut prin viata lor fara un scop. 🙂

    1. Da, e un sentiment super frumos să simți că ai contribuit cumva la dezvoltarea lor, mai ales că ei sunt și foarte mici și acum absorb totul. Dacă-mi zicea cineva anul trecut pe vremea asta că o să fiu profesoară la o grădiniță nu aș fi crezut, dar a fost una dintre cele mai tari experiențe din viața mea. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *