When I sneeze, glitter comes out ?
Mai că încep să mă obișnuiesc cu ședințele foto și lumina reflectoarelor, zău așa. Dacă iarna trecută am făcut prima ședință foto profesională pentru Vichy, la șfârșitul acestei verii, am fost una dintre vedetuțele campaniei Madam Mitza… Cel puțin, picioarele mele cu siguranță au fost.
Andreea m-a provocat cu o lună în urmă să scriu câte ceva despre primele mele joburi. A fost o leapșă pe care am văzut-o la mai mulți bloggeri și mă bucur că am primit-o și eu.
Nu am fost niciodată un copil care să ceară. Nici eu, nici sora mea. Când bunica noastră ne întreba dacă vrem ceva dulce de la magazin, nu spuneam niciodată da. Spuneam că nu știm, dar știam că o să ne aducă.
2012
Pe la ora 23:30, 30 august 2012, după o zi super liniștită, primesc următorul mesaj: nici măcar nu mi-ai zis la mulți ani de ziua mea. Complet confuză, pentru că știam că ziua lui e pe 19 decembrie, îi spun că nu e ziua lui. Ba da, e Sfântul Alexandru.
De când m-am mutat cu Alex, am deprins niște obiceiuri noi. Am împrumutat de la el pasiunea pentru Dota, mănânc mai multe dulciuri și multe, multe tipuri de mâncare clasificate de mami ca fiind „prostii”.
M-am hotărât marți seara să fac o ciorbă de roșii. Prima mea ciorbă de roșii.
Primul pas: mers la piață. Orice rețetă de ciorbă care se respectă începe din piață, nu din supermarket. Ajunsă cu Alex în Piața Norilor, ne-am învârtit câteva minute, cât să găsesc pe cineva care să-mi pară de încredere. Pentru că mai multe doamne de pe acolo păreau drăguțe, câștigătoare a fost cea la care am văzut cimbru.
În câteva zile se face un an de când scriu pe claudiapredoana.ro. Tocmai ce am plătit factura, nu că aș fi vreo persoană care face caz din orice și ține minte orice chestiuță care i se întâmplă și o entuziasmează. Sau da…
Prima persoană pe care am întrebat-o care e faza cu domeniul ăsta, ce înseamnă și de ce e așa important a fost Cristian Florea. Am înțeles care e scopul lui și îmi doream să trec pe domeniu, dar nu aveam banii de care era nevoie.
Am pășit prima oară în București în 2014. Mai întâi pentru admitere, apoi pentru înscriere, după care pentru a-mi găsi apartament.
În august am văzut un singur apartament și pentru că nu aveam răbdare să caut altceva, am rămas acolo. Nu era cel mai minunat apartament din lume, dar mi s-au întâmplat și lucruri frumoase acolo. Din păcate, s-a terminat cu mare tam-tam și am și acum un sentiment ciudat când trec pe la Nicolae Grigorescu.
Sâmbăta trecută a fost pentru mine și Alex o zi lungă, care s-a transformat și într-o seară lungă. Când ne-am hotărât noi să mergem acasă, cel mai la îndemână ne-a fost să luăm un taxi de la Unirii.
Alex s-a grăbit să deschidă ușa mașinii, când eu l-am tras de mână să întrebe mai întâi dacă ne duce în Pantelimon, parcă deja m-am obișnuit că „așa se face”. Domnul, cu toată bunăvoința din lume pe chip, ne spune da, sigur; păi cum să nu merg? Nici nu intrăm bine în mașină, că și începe să povestească omul nostru:
