Și prințesele plâng câteodată

 

Urăsc acest clip pentru că îmi amintește de tot ce nu am.

Sunt o persoană foarte pozitivă. Zâmbesc mai tot timpul și am mereu ceva frumos de spus despre ceilalți. Când am început #100happydays, exteriorizarea fericirii a devenit și mai evidentă, dacă asta e posibil, iar oamenii mă întrebau cum pot să fiu mereu așa fericită. Adevărul e că nu sunt mereu fericită. E imposibil. Dacă nu aș fi tristă, nu aș știi cum să  apreciez momentele de fericire.

Urăsc acest clip azi pentru că îmi amintește cât de tristă am fost ieri.  În timp ce văd un filmuleț emoționant despre cum un tată o susține pe fiica lui și fac împreună ceea ce ea iubește mai mult, îmi amintesc cu lacrimi în ochi cum eu nu m-am bucurat niciodată de asta.

Nu e cea mai tragică poveste din lume, nu nu m-am putut bucura de asta pentru că nu am tată sau că nu aș avea o familie care mă iubește. Menționez asta pentru că nu vreau să se interpreteze situația mai dramatic decât e și pentru că înțeleg că nu am cea mai mare problemă din lume și că sunt copii în situații mai triste decât mine.

Cum spuneam, deși am crescut înconjurată de dragoste și am niște părinți extraordinari care au sacrificat foarte multe pentru mine și sora mea, niciodată nu m-am simțit apreciată pentru ceea ce fac. Orice aș fi făcut era ca și când nu era suficient, ca și când niciodată nu ar fi fost cu adevărat mândri de mine. Probabil că din cauza asta, tot timpul m-am agitat să fac și mai mult, și mai mult..mereu mai mult.

Ceea ce nu e neapărat rău, știu că tot ceea ce fac, fac pentru mine, însă reproșurile ce țin prea des locul cuvintelor de laudă mă rănesc foarte tare.

Măcar dacă nu aș fi fost un copil cuminte. Dar am fost exact genul de copil pe care eu mi l-aș dori. Am ieșit mereu din zona de confort și m-am implicat în multe activități extrașcolare, fără a neglija școală. Genul ăla de copil enervant pentru colegii de clasă, pentru că deși eram mereu plecată cu proiecte, aveam note mari și toți aproape toți profesorii mă îndrăgeau.

Poate că nu ar trebui să fiu așa dură. Nu e în totalitate vina lor, ci e din cauză societatea în care au copilărit ei nu te învăța de câtă încurajare au nevoie copiii. Sunt copilul anului 1995. Am trăit cu impresia că aprecierea și felicitările te ajută să crești mai mare decât toată mâncarea din lume.  Nu mă ambiționează criticile venite din partea nimănui. Îmi dau de gândit? Poate. Dar niciodată nu lucrez la ceva cu mai mult spor și drag ca atunci când sun apreciată pentru ceva.

În momentul ăsta toată situația mă consumă foarte tare. Prin articolul acesta nu evidențiez deloc ideea filmulețului, ci ceea ce mă face pe mine să simt în acest moment. Și cred că nu sunt singura persoană care trece prin asta. Mereu am crezut că  că există undeva într-un loc ascuns o școală pentru părinți care îi învață pe toți aceleași prostii, că prea au toți niște idei fixe din care nu poți să îi scoți.

melancoliedesenincreion

Sursa foto

S-ar putea să-ți placă:

2 comentarii

  1. Ei bine, măcar tu ai reușit să te implici în activități extracurriculare, departe de școală, de ceea ce înseamnă pentru ei -sistem educațional-. Părinții mei nu au înțeles niciodată faptul că activitățile extracurriculare dezvoltă copilul, îl fac să scape de anumite temeri. Iata-mă aici, cu o teamă generalizată de a vorbi in public. Am adus-o pana la facultate. Trist.
    Cum spuneai si tu, exista cazuri si mai urate. Totusi, e mai bine să alegem un zambet peste o mie de framantari, remuscari si regrete.

    1. Ai perfectă dreptate, e mai bine să alegem un zâmbet și să ne creștem încrederea în noi cu energie venită din orice parte.

      Am avut norocul să fiu înconjurată la liceu de niște oameni minunați care au crezut în mine și mi-au dat niște șanse extraordinare care m-au făcut persoana capabilă de astăzi. Teama de vorbit în public se vindecă destul de repede, cred eu 😀 Încă ai timp să lucrezi la asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *