Încă din copilărie am avut probleme cu tenul și mă simțeam tot timpul complexată. Copiii au tendința să fie răutăcioși și atunci mă simțeam tot timpul ținta glumelor și aveam impresia că oamenii mă judecă din cauza problemelor mele.

Primul lucru pe care îl consideram a fi un defect erau pistruii. Când ai pistrui e greu ca oamenii să reziste tentației de a te striga „pistruiato” atunci când vor să te calce pe nervi. Eram așa tristă încât am încercat să-mi improvizez un tratament care să mă scape de pistrui. Am curățat o cutie de sclipici și am amestecat în ea șampon, săpun lichid, spumă de ras, balsam de rufe și alte produse de curățat de care îmi e și frică să-mi amintesc. Și m-am dat cu chestia asta pe față…

Mai târziu, am citit într-o carte cu tratamente naturiste că nu există leac care să te scape de pistrui, dar e mai bine să ai pistrui decât coșuri. Eram super revoltată și convinsă că nimic nu e mai rău decât pistruii. Atât mi-a trebuit…

În adolescență am avut probleme destul de mari cu acneea. Nu atât de grave încât să fie considerată o dereglare hormonală ce necesita intervenții urgente, dar suficient de pronunțată încât să am azi pe față zeci de semne enervante.

Nu știu exact la ce vârstă, dar la un moment dat am început să îmi cumpăr și produse cosmetice care să acopere coșurile. Produse cosmetice e un termen foarte pompos, pentru că în realitate îmi luam niște lucruri atât de proaste încât atunci când am mers la magazin și i-am spus vânzătoarei ce fond de ten vreau mi-a spus: ești sigură? acesta e 40 de mii (4 lei). Știa că până atunci îmi luasem numai la 2, 50 lei. :))

Nu numai că mă dădeam cu idioțenii, dar nici nu le curățam de pe față! Cel puțin până în liceu… Nu e greu de imaginat ce consecințe au avut ideile mele. Îmi pare rău că făceam toate prostiile astea fără să știu ce consecință vor avea.

De pe la 16 ani am avut mai multă grijă de mine, îmi curățam tot timpul fața și am investit ceva bani în produse de îngrijre, însă în afară de sfânta demachiere nu reușeam să mă țin de nimic zi de zi. Totuși, reușeam să țin cumva lucrurile sub control și de când l-am cunoscut pe Alex, care mi-a zis că pistruii mei sunt foarte drăguți, pentru că sunt un detaliu în plus, nu mai am niciun regret în direcția asta.