Pe când locuiam în Pantelimon am trăit o situație tragi-comică de toată frumusețea. Nu știu dacă a fost chiar cea mai jenantă, că mai fac uneori prostii de-mi vine să mă ascund în munți, dar sigur e în top 3.

Stăteam la ultimul etaj și eram poziționați cum nu se poate mai bine, deasupra administratorului de bloc. Îl întâlneam destul de des, până într-o zi când am fost pusă într-o situație atât de penibilă, încât dacă vedeam că intră în bloc așteptam în fața blocului și 10 minute numai să nu urc cu el 12 etaje.

Sunt fată serioasă, nu mă ascundeam de vreo restanță, ci pentru că într-o dimineață, cum mergeam eu și Alex ca niște floricele spre metrou, ne-am întâlnit pe scări cu administratorul. De cele mai multe ori se vede de la distanță că suntem un cuplu foarte fericit pentru că râdem mai tot timpul, ne ținem mereu de mână și ne comportăm ca niște copii. Rare sunt momentele în care nu suntem așa.

Noi ieșeam din bloc, el intra, îi urăm bună dimineața și după ce a ezitat puțin, îi spune lui Alex:

–  Ascultă, tinere! Nu știu cine e fata asta, prietena ta, ce-o fi, dacă mai aud vreodată că o bați sau că vorbești așa cu ea, zburați din bloc!

Atunci m-am blocat.

Alex e un tip super liniștit și mai calm decât mi-aș dori, pentru că uneori simt nevoia să mă cert și n-am cu cine. E super amabil, educat și toate cele. O singură problemă are: când joacă Dota se enervează și îi înjură pe adversari atunci când îl omoară. Alea sunt singurele lui momente de agitație.

Ei, și cum să îi explic eu omului că Alex de fapt e cel mai drăguț băiat din lume și că nu cu mine vorbește? Pe de-o parte mi se părea super amuzant și îmi venea să răd, pe de altă parte mi se părea că e mai probabil să înec un pește decât să-l convingă explicația mea.

Am încercat să-i spunem cum stau lucrurile, dar sunt sigură că nu ne mai privea la fel.

Tu ai mai vrea să dai ochii cu cineva după o astfel de situație? :))