Până acum. De fapt, chiar azi se fac patru ani. Patru ani de la întâlnirea la care s-a decis bravul cavaler să-mi spună care-i sunt intențiile, căci altfel nu știu dacă ar trebui să calculez din momentul în care mi-am dat seama că stau ca pe ace toată ziua dacă nu-mi scrie, ori din cel în care mi-am dat seama că îl iubesc (deși nu știu cum aș putea să găsesc momentul exact).

Oricum, am tot așteptat ziua asta ca să-i spun celui ce a zis că „Dragostea durează doar trei ani” că nu are dreptate.

Dintre acești patru ani, recunosc totuși că ultimul a fost cu foarte multe încercări pentru noi. S-au produs schimbări în viața noastră pe care eu le-am perceput ca pe niște teste.

Ne-am decis să ne mutăm împreună pe timp de vară, perioadă care a fost mai mult o joacă. Deși planul era că din toamnă, trecem iar la „vin pe la tine, vii pe la mine”, Universul a fost atât de fascinat de cât de drăguți suntem, încât a decis că e mai bine să ne mutăm împreună pentru o perioadă mai lungă.

După o săptămână de coșmar, în care Alex a suportat cavalerește schimbările mele de temperament generate de stres, ne-am găsit în final un apartament în care locuim și acum și în care am strâns multe amintiri.

Știu că nu suntem genul de cuplu dulce-siropos pe facebook. Avem 10 poze făcute în 4 ani (deși e în spatele multora), nu-mi comentează că mă iubește la fiecare poză (la niciuna dacă stau bine să mă gândesc), eu nu postez săptămânal cadourile primite de la el, dar pe cuvântul meu că suntem fericiți.

Sigur, au existat și momente în care credeam că o să-l arunc pe geam (și pe el și pe ăla de a inventat jocurile video), ori momente de tensiune. Din fericire, eu sunt prea îndrăgostită ca să nu-l bag în seamă dacă sunt supărată, iar el e prea deștept ca să se certe cu mine, așa că, certurile noastre sfârșesc cu mine în lacrimi și cu el argumentând pertinent fiecare aspect pe care îl pun eu pe lista de nefericire.

Aseară m-a întrebat dacă îmi imaginam la prima noastră întâlnire că peste patru ani o să ajungem aici. Nu-mi amintesc cu exactitate ce credeam atunci, dar azi nu știu cum ar fi viața mea fără el. Sper că nu sună prea clișeic, dar adevărul e că alături de el am învățat foarte multe lucruri despre mine. Dar asta, într-un episod viitor.

Când eram mică eram tare curioasă cum e să fii îndrăgostit, cât durează și dacă oamenii mari mai sunt îndrăgostiți sau doar prieteni buni care se pupă. Uneori mă mai întreb asta, dar apoi îl rog pe Alex să ducă gunoiul, iar el se întoarce și îmi arată ce poze și-a făcut în lift și că acum, părul lui e în stilul ciupercă. Cred că o să-l iubesc pentru totdeauna. Și încă puțin…