Acum fix un an, îl așteptam pe Alex. Urma să se mute cu mine pe timpul verii și eram amândoi foarte încântați. Trenul lui ajungea la 20:50 și îmi calculasem eu cât timp i-ar lua să ajungă la apartamentul la care stăteam atunci. Când am văzut că întârzie cu 30 de minute, m-am panicat.

Încercam să-l sun, dar nu răspundea, stăteam lipită de geam și priveam în direcția din care ar fi trebuit să vină, dar nimic… și sunam, sunam, sunam. Aveam și muzică în fundal ca să fie totul mai dramatic. Îl rugasem să cumpere apă când vine și deja îmi imaginam cum e numai vina mea și poate a fost jefuit în drum spre casă. 

Îmi trecuseră deja prin minte câteva scenarii tragice, așa că m-am îmbrăcat și m-am decis că merg să-l caut. După ce m-am învârtit de câteva ori prin toate direcțiile din care ar fi putut să vină, în sfârșit l-am văzut și am fugit spre el.

Nu pățise nimic, doar că avea după el un geamantan mare căruia i se rupseseră roțile și pe care a trebuit să-l care pe sus de la gară până la mine, adică noi. Chiar și așa, luase și apă…

Am avut o vară cu multe peripeții. De la stat câteva săptămâni cu frigiderul stricat, perioadă în care nici măcar apă la o temperatură băubilă nu aveam, la un mutat fulger, mi se pare că am trecut printr-o grămadă de chestii timp de un an care ne-au pus la încercare relația. 

Nu era planificat să continuăm să locuim împreună, pur și simplu, am luat întâmplările de vara trecută ca pe un semn. Acum, nu știu dacă aș putea să mai stau așa departe de el și să îl văd doar în weekend.

Eu am fost mereu gata să-mi exprim iubirea față de Alex oricui mă întreba și toți îmi ziceau același lucru: că ne prostim doar, că suntem mici, că abia când ne vom muta împreună ne vom da seama dacă ne potrivim. Într-un an, zic că ai vreme să descoperi toate obiceiurile celuilalt, dar la noi nu a schimbat nimic. Mă așteptam la haine aruncate aiurea și la stat prea mult timp la calculator, dar face atâtea lucruri drăguțe pentru mine, încânt compensează toate prostioarele.

Sigur, am avut și perioade mai proaste în care eram obosiți, stresați și puși pe rele, dar uneori chiar îmi e dor de certuri prostuțe după care să merg să mă ia în brațe și să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic măcar pentru câteva minute.

De curând, am împlinit patru ani jumătate de relație. Au fost niște ani minunați în care am crescut și ne simțim foarte responsabili unul pentru fericirea celuilalt, dar am rămas la fel de îndrăgostiți ca pe vremea când aveam 16 ani. 

Țopăi când știu că vine acasă, iar el nu vine de la magazin fără să-mi cumpere și mie fructe sau dulciurile lui preferate despre care spune că sunt pentru mine. Mi-e foarte drag de el și mi se pare că dacă ne-ar studia cineva am fi subiectul celui mai zaharisit documentar.

Eu sper că nu suntem genul de cuplu ostentativ pe facebook, pentru că, în realitate, bucuriile noastre nu prea se pot exprima în online. Dar aici, îmi place să las scris că ne-am petrecut seara de ieri plecând la cumpărături, dar ajunși să vânăm și pokemoni, că am rătăcit o oră prin magazin să ne uităm la toate plantele mici de birou, să ne așezăm în toate scaunele ce păreau comode, am râs, am intrat în magazinul de animale, ne-am împins cu căruciorul, ne-am luat dulciuri și am chicotit continuu. 

Pe lângă faptul că e super isteț și fermecător, dacă m-aș gândi la ce mă face să-l iubesc așa tare îmi vine în minte o imagine cu noi râzând. Râdem aproape mereu din prostii pe care numai noi le înțelegem.

Îmi e drag de el că iubește animalele, îi plac plantele (nu știu cum sună că îi plac plantele, dar să-l văd punând mâna pe toți cactușii și învârtindu-se până îl găsește pe cel mai drăguț, mi se pare adorabil) și ar mânca toată ziua dulciuri. Iar acum, aș pune pe listă și siguranța pe care mi-o dă locuitul cu el. Nu se poate întâmpla nimic rău. Pentru că Alex e aici.